Lumini și umbre

În parcursul nostru existențial căutăm asiduu răspunsurile care ne scot la liman. Ne agățăm cu degete puternice, firave, hulpave sau obosite de ceea ce am învățat că este normal.

Întâi ne căutăm un mic petec de teren stabil pe care dacă avem un mediu suficient de prielnic îl pregătim pentru a ne ridica piramidele. Ne luăm trupurile așa cum sunt și din stadiul de siguranță și de funcționalitate în care am început construcția, ctitorim scop și sens.

În cautarea siguranței, ajungem adrsea să identificăm următoarea treaptă a piramidei lui Maslow cu normalitatea. Normalul nostru devine blazonul existențial, cioplit în traumă și suferință, poleit de nevoile noastre de a exista fără a fi răniți de alții. Ne așezăm pe treapta întâi cu coatele pe genunchi și începem să ne construim piesă cu piesă simbolul normalității. Normalitatea noastră se va contura din familiar, va avea piese care nu se îmbină facil, iar noi vom sta acolo oră cu oră, zi cu zi, an de an, căutând piese care să se potrivească. Fiecare piesă care se va îmbina în cele anterioare ne va da falsa siguranță a faptului că ne clădim normalitatea, apoi de pe această imperfectă treaptă a nevoilor noastre căutăm iubire.

Punem din nou piesă cu piesă, așteptând să fim utili, necesari, doriți, iubiți. Uneori clădim singuri, uneori cu alți oameni, alteori oamenii pleacă cu bucăți din treapta noastră, dar noi câteodată construim în sus, înspre lumină, fiindu-ne frică să ne astupăm găurile deoarece a le astupa înseamnă să ne conștientizăm nevoile, lipsurile, durerile. Cresc treptele inegal, cu pusee hedonice, infatuări, iluzii și pasiuni, cu iubiri profunde și compasiune. Uneori ne e frică să privim în jos înspre hăul imperfecțiunii noastre umane și devenim insensibili la propria vulnerabilitate cladind tot mai mult, mai intens, mai frenetic. Ne mai punem o treaptă pentru a compensa ceea ce poate nu am primit până acum și ne uităm la noi și la ceea ce am construit. Avem mereu opțiunea de a ne întoarce și de a repara, de a sta pe loc și de a lucra mai trainic, dar oamenii se pierd adesea în iubire, o oferă și și-o oferă așa cum cred că o merită sau o necesită. Pe treapta aceasta ne iubim pe noi, ne acceptăm în fragilitatea noastră, ne vedem laturile ciobite și ne ocrotim leziunile. E treapta conștientizării umanității și a vulnerabilităților noastre, treapta pe care dacă ești autentic te așezi și privești în jos. E treapta pe care zăbovești cel mai mult, într-un Gestalt organic cu lumea din jurul tău. Uneori te iubești, uneori te accepți, uneori te ierți, uneori te strângi în brațe.

Iar când te ridici de pe treapta asta, următoarea e doar o trecere înspre ceva care nu mai are nimic de a face cu tine, un spațiu în care lumina nu e concretă, nu e o calitate de-a ta, nu e nimic altceva în afara abilității dobândite de a nu te teme de faptul că tot ce ai clădit se poate prăbuși în orice secundă. Atunci lumina nu e a ta, nu e meritul tău, nu e realizarea ta umană, pur și simplu ESTE. Poți ajunge la ultima treaptă chiar și dacă în fuga ta te-au ridicat oameni de brațe, poți ajunge julit, incomplet, suferind, neiubit, dar ți se năruie treptele cu fiecare gest conștient, intenționat, de a le face rău celorlalți pentru a fugi de umbrele tale. Când te duci spre orice “lumină”, singurul lucru care e direct legat de prezența ta e umbra pe care o faci. Fă umbră pentru a ocroti, nu pentru a împiedica dezvoltarea altora, și vei găsi liniștea, pacea, iubirea, lumina și culmile pe care le cauți.